Pastafarienii sau cum a fost prima oara la un maraton montan – Cozia Mountain Run

2014.04_Cozia Mountain Run

Textuletul de mai jos e putin dramatizat pentru un exercitiu de scriere altfel. Dar nici prea departe de realitate nu este 🙂 Cozia Mountain Run a fost primul meu contact cu un maraton montan – mai precis semimaraton, caci am participat la tura scurta de 21km. Totul a fost nou, interesant si m-a marcat intr-un mod frumos. Anul asta Cozia Mountain Run are loc pe 1 iulie. Este momentul perfect pentru a te indragosti de Cozia, de munte si de alergare. Iar pentru asta nu trebuie nimic altceva decat decat un mic cockatil de antrenament, vointa, si, evident, inscrierea la maraton :).

—————————————————————————————–

De cand ma stiu la mine efortul si mancarea au fost prieteni buni.

Miscare, sport de orice fel, sa ma pui chiar sa stau ore intregi cu capul in jos, nimic nu poate strica relatia asta buna! Nici gand sa imi cada ceva greu, Doamne iarta-ma, ca doar nu am gaura in stomac ca sa cada pe jos! E in siguranta acolo, inauntru. Si in plus de asta, ce naiba sa imi cada greu, ca nu mai are ce. Eu ard tot! Asa imi spune toata lumea. Sunt ca o gaura neagra ce nu inceteaza sa absoarba materie si cu toate asta nu creste in dimensiune. “Daa, pai tu ai arderile rapide….” “Dar ce sunt eu? Trabant?”

“Vai, eu nu mananc decat un biscuitas inainte de efort.” Ce mai radeam pe munte cand auzeam asta, in timp ce eu infulecam instant doua trei sandvisuri si umpleam burduhanul pana la refuz, mai turnam si vreo jumatate de litru de apa, cat sa fac broaste in stomac,  dupa care imi puneam rucsacul in spate si continuam sa urc poteca abrupta.

Dar asta pana in ziua cand…

6:30. Suna alarma de la telefon, ma dezmeticesc cu greu si imi aduc aminte unde sunt. Gata, stiu, Cozia, primul meu maraton, mai precis semimaraton – 21 km, ca de, am zis sa o iau incet sa nu am aventurez. Dar e montan, nu e d’asta trist de oras, unde alearga toti pe asfalt si nu au vazut natura. Aici e fix ce imi trebuie mie, sunt in elementul meu.

Merg pe munte din liceu, trasee lungi de zile in sir, unele cu rucsac greu in spate iar de alergat am mai alergat prin Herastrau cate o tura de lac (sa tot fie vreo 6 kilometri). Ce insemna 21 de kilometri cand faceam trasee de 35 de kilometri pe zi cu cate 20 de kilograme in spate? Ha, parfum de tei.

Ma dau jos din pat si ies in curtea interioara a campingului. Suntem cazati la manastirea Cozia. Aici e startul. La 8. Mi s-a parut mie cam agitatie dar o ignor deocamdata. In jurul meu toata lumea este echipata – colanti care mai de care, echipamente mulate, filme SF, ce sa mai. Parca ajunsesem intr-o tabara de yoga, fiecare in coltisorul lui papa linistit paste din cate o caserola. Nu unul, doi… multi rau de tot, de ziceai ca esti intr-un film cu clone. Toti cu borcanasul, caserola ori farfuriuta de paste, mancau si sugeau la ele intr-o liniste de sanatoriu. Aoleu, da’ ce-ati patit mai nene?

“Irino, hai ma la masina sa scoatem sacosa cu mancare ca nu mai pot de foame.” Mmm, snitele, oua fierte, branza, ceapa, doua trei ridichi, putina slana, salata de vinete si, la piece de resistance, socata, multa, proaspata de doua zile si rece din portbagaj de peste noapte.

Infulecam mai abitir ca un naufragiat proaspat salvat si pus la masa dupa juma’ de an de mancat frunze si nuci de cocos. Si cu cat ma gandeam la obsedatii de diete si de paste cu atat infulecam mai mult. Si ca sa pun capac in euforia asta anti-paste, ii trag si o dusca de palinca din sticla rezervata serilor. “Na. Uite asta numesc eu energie ca sa te tina 21 km”.

Se apropie startul, ultimele pregatiri, nu am apa plata, pun minerala in bidonul de la centura si gata….START.

Dupa primul kilometru ma tin de un brad si m-am umplut de rasina pe maini.  Imi e rau, nu am aer, imi vine sa vars. Pe gat imi vine o combinatie gazoasa de socata, salata de vinete si un iz puternic de palinca. “Doar un capacel am baut, de unde naiba sa imi tot vina asa.” Sunt ud intre picioare si siroaie se scurg pana in adidasi – apa minerala din bidonul de la brau  s-a agitat si stropeste ca un sifon. Il deschid mai beau cateva guri de apa, restul o arunc. Proapsatul lichid carbogaziificat ingerat aduce si el la suprafata noi arome si miresme din stomac. “L-oi termina eu cumva in 8 ore… cat e timpul limita”. Strang din dinti si ma pun pe alergat mai departe. Privirea nu reuseste sa focuseze pe nimic. Alerg cu greu, in minte nu imi vin decat imagini cu sondele arzand in razboiul din Irak, iar intre doua ragaieli incerc din fuga sa imi sterg cumva rasina de pe maini.

———————————————–

*Pastafarieni – adepti ai cultului Pastafarian, membri ai bisericii Monstrului Zburator de Spaghete (Church of the Flying Spaghetti Monster). Cultul a fost creat in 2005 si este recunoscut in Olanda si Noua Zeelanda. Adeptii pot sa apara in documente oficiale (ex pasaport) purtand insemnele cultului – o strecuratoare de spaghete pe post de palarie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *