Sa incep cu inceputul: acum un an nu stiam sa inot. Punct.
Adica reuseam eu sa ma zbat vreo 20 de metri dupa care submarinele nucleare rusesti erau joaca de copii in comparatie cu mine. Ce sa mai, “torpila umana” mi se spunea. Eram atat de cunoscut incat eram chemat sa recuperez lantisoare si alte artefacte de pe fundul bazinului :).

In schimb, la alergat stau destul de bine. Nativ. Adica pot sa ma duc linistit la EcoMarathon, sa bag 42 km de alergare pe dealuri si pe munte fara prea mare antrenament. Evident nici timpii scosi nu sunt fantastici dar nici vor deveni un obiectiv in viitorul apropiat. De exemplu, pentru EcoMarathon Moieciu, antrenamentul a constat anul trecut in maxim 3 iesiri la alergat in Herastrau si nu mai mult de 7 kilometri alergati de fiecare data. Ca de, asa sta treaba la o anumita varsta, asfaltul si articulatiile nu se impaca prea bine oricat de mama gelului ai in pantofii de alergare (asa am vazut ca se zice acum, pantof de alergare…nu mai zice nimeni adidas, ca de… nu merge adidas Asics). Prea multe maratoane sau semimoaratoane nu am la activ – ba una, doua bucati de EcoMarathon la Moieceiu, ba un Cindrel in Alergare, mai un Cozia mountain run si un Ciucas…cam atat. E mai mult la categoria hobby si din stilul, “ia sa vad daca ma mai tine, asa fara antrenament”.

Cu bicicleta, la fel, ma dau. Mai o tura de 40-50 de kilometri pe langa Bucuresti, mai o iesire cu coburile si cortul in spate prin Bulgaria. Merge treaba, merge pedala, tot asa, mai mult pentru fun & fit.

Si atunci, ce ne iese noua din inot + bicicleta + alergare? Ne iese un triatlon :)))

Bun, dar ce facem cu inotul, ca suntem varza. Pai invatam, ca de, nu s-a nascut nimeni inotator.
Zis si facut. Dinamo, al meu esti, baziunle. Am vazut eu cum sta treaba, am mai intrebat un prieten, doi (multumesc Radu & Tibi) si da-i bataie. Dupa cateva luni am facut primul meu kilometru fara oprire si fara sa ma imping in marginile bazinului. Perfect. Gata. Care e un triatlon asa mai usurel, sa fie fain si bun si pentru incepatori? Raspunsul primit aproape unanim: Fara Asfalt la mare. Bun, pai sa ne inscriem, zic.

Si uite asa anul asta am bagat primul triatlon: Fara Afalt la mare – 4 iunie 2016.
Cum marea urma sa fie rece, m-am scobit in buzunare si am luat si costum de neopren. Ce sa mai, life in plastic is fantastic. L-am probat o repriza si la bazin, mergea brici – pluteam si mai bine, alunecam prin apa mai rau decat o foca. Arta curata. Sa vezi ca va face baiatu’ acum. Va scoate triatloanele pe nas :))).

Vineri seara, 3 mai, in drum spre mare, incepeam sa realizez ca poate totusi inotul in apa deschisa, in mare nu o sa se compare cu bazinul. Da, am invatat sa inot in bazin si din bazin nu am iesit. Urma sa fie prima oara cand inotam in afara bazinului. Eee, lasa a vad eu, ma descurc cumva, ce atata mare stress.

4 mai – ziua de triatlon

Ca de obicei, fara prea mari pregatiri. Fara geluri, fara energizante, fara paste si alte dracii. Mancat asa de dimineata mai lejer, mai multe fainoase si cam atat.
Dupa ce vad si inteleg cum sta treaba cu standurile, cu aranjatul bicicletelr in rastel, trag costumul pe mine si pana sa ma dezmeticesc bine, hop, se intra in apa penru acomodare. Apa, ce sa vezi, destul de rece. Adica rece nene – unde e bazinul ala al meu? :)) Mai o gluma, mai un aranjat de casca si ochelari, hop, se da startul. Radu si Tibi, pana atunci pe langa mine dispar intant, sunt de mult in fata.

Incep sa inot, dar ce sa vezi, socul nr. 2, e intuneric nene, e tulbure situatia, sunt valuri, nu mari, dar sunt. Pai unde e bazinul meu cristalin? Aici e frigalau, sunt valuri si nu vad la jumatate de metru in fata. Unde e respiratia mea la 5 maini asa cum faceam la bazin? Dusa pe apa sambetei. Daca in restul corpului costumul de neopren isi facea treaba, la cap, dar mai ales la fata si la gat, apa rece si-a spus cuvantul. Pur si simplu fata si gatul erau congestionate si nu puteam sa inot. Nu puteam sa ma coordonez sa imi tin respiratia sub apa. Incerc sa renunt la 5 maini, trec la 3 maini – tot nimic, nu ma sincronizez. Ce e de facut? Sunt printre ultimii si ma zbat cam fara rost. Ei dracie, pai se poate – ia ca trec eu la stilul muncitoresc, cu capul la suprafata si gata. Si uite asa, in stil pompieresc (indiana am inteles ca ii zice) intins fumos cand pe-o parte cand pe alta, cu capul la suprafata, am reusit sa termin kilometrul de inot. Si, surpriza, nu am iesit nici ultimul si am scos si timp mai bun fata de cat scoteam la bazin. Adevarata ciudatenie.

Dupa inot, restul e floare la ureche. Adica nu neaparat floare la ureche ca efort, dar pana la urma ce naiba sa se poata intampla asa grav? Se rupe lantul, cad de pe bicicleta, ma impiedic… detalii. Inotul era stresul maxim. Dupa primii doi kilometri de bicicleala, toata oboseala de la inot a disparut ca prin minune. Nici nu stiu cand au trecut doua ore de pedalat pe campuri, dealuri, forestiere si asfalt. Fain rau traseul prin Dobrogea prin Hagieni – campuri deschise, dealuri, padure, flori si ceva stancaraie. DHS-ul isi face treaba de minune. DHS ca atat a mai ramas din bicicleta veche, doar cadrul, in rest mai tot este schimbat. Dar are si asta un avantaj – nu se agita nimeni sa fure un DHS :))

Dupa bicicleala terminata cu brio, vine si proba de alergare. Cea mai grea alergare din viata mea. E greu sa alergi pe nisip si cand esti fresh, dar sa vezi cum e dupa 1 kilometru de inot si 32 de kilometri de bicicleala. Dezastru. Picioarele erau de plastilina combinata cu plumb si instant au aparut si crampele. Cvadricepsii sunt deja piatra, asa ca, din cand in cand, ma opresc si le ard cativa pumni + masaj ca sa pot continua. In fine, reusesc cu greu sa termin portiunea de nisip dintre 2Mai si Vama Veche. Intoarcerea, pe sus, pe faleza, e mai usoara – am scapat de nisip :).

Reultat: 3 ore si 19 minute iar obiectivul meu de a termina cursa a fost atins. Locul 68 din 82 pe grupa de varsta 35-39 masculin eu zic ca e bine pentru prima oara cand inot cu adevarat in mare.

Concluzii dupa prima experienta la triatlon?

Categoric imi place mai mult decat maratonul.
Oboseala este mai mare la triatlon, efortul l-am resimtit mult mai mult, mai ales la partea de alergare insa recuperarea este una destul de rapida. Asta pentru ca fiecare proba utilizeaza alte grupe de muschi iar ritmul si ventilarea sunt si ele diferite.

La maratoane nu resimti atat de mult efortul in ultima parte insa efectul rezidual mi se pare destul de mare: oboseala si febra musculara tin urmatoarele 2-3 zile. Aici, la triatlon, nimic. Efortul se resimte mult mai mult pe ultima proba, pe cea de alergare insa, dupa cursa, recuperarea a fost una extrem de rapida. Eu unul m-am recuperat instant cu doua beri care nici nu stiu cum au disparut pe terasa de la Micul Golf. Pur si simplu s-au vaporizat in decurs de 30 minute dupa cursa. Nu tu febra musculara, nu tu oboseala, totul fresh ca si cand nu am participat de dimineata la triatlon.

Una peste alta o experienta faina pe care cu siguranta o sa o mai repet.
Din pacate, oricat imi doream eu sa ajung vara asta si pe la triatlonul de la Sfanta Ana si pe la altele, uite ca nu am mai reusit. Planurile de vacanta si turele s-au suprapus de asa maniera incat Fara Asfalt a ramas singur singurel ca triatlon pe anul asta. Dar nu e nimic, abia astept 2017. Pana atunci, evident, mai bag ceva antrenament… la bazin :))).

Daca in toate postarile din site fotografiile sunt exclusiv ale Cartitei, uite ca de data asta ele nu imi apartin.
Multumesc pentru foto Andrei Dragusanu si Bogdan Popa. Foto via http://www.faraasfalt.ro/