Dupa principiul slow food, acum doua weekenduri am mai dat o tura la munte in stil slow trekking. Ba chiar, daca ma gandesc mai bine, cred ca inventez un nou termen – melc trekking, daca ma gandesc cat am facut de la Gura Diham la Poiana Izvoarelor. Nici mai mult, nici mai putin deeeeeee…. 3 ore. Da, 3 ore, adica 180 de minute pentru un traseu care mai mult de o ora si un sfert, in absolut orice conditii, de zi sau de noapte, nu ar fi trebuit sa ia.

Care e secretul?
Simplu. Se ia un prieten bun care in nebunia lui a ales sa lase admirabilul, sublimul sistem medical romanesc si sa trateze bolnavi de pe alte meleaguri, si care, el, prietenul, nu sistemul, din cand in cand mai vine si pe acasa. Si cum avem multe de vorbit si vrem sa le impacam pe toate, ajungem la varianta muntelui de plimbareala.Munte de vorba si de plimbareala.

Da, asa cum exista o plimbare in parc, exista si muntele de plimbareala. Nu exista doar trasee de 8-10 -12 ore, nu exista doar alergatura ori maratoane. Exista si tihna, vorbe bune, multe pauze de respirat aer curat, de facut fotografii ori de spus un banc. Imi era dor de un munte de-asta. E ca diferenta dintre Bear Grylls si Ray Mears :-)))

Schiurile au fost mai mult de figuri, sa ne mintim ca am iesit la schi de tura. Sa dea bine la poza :-). Adevaraciuni, nu nu gluma – nu degeaba ne depaseau si cateva fete in adidasi si cu gleznele goale in plina iarna 🙂

Dupa o ciorba si un ceai in Poiana Izvoarelor (da, a ramas aceeasi cabana obosita, umeda si friguroasa) am hotarat ca Dihamul e prea departe pentru noi si ca cel mai bun drum e cel pe care am venit. Nu de alta dar ne astepta o bere in Gura Diham 🙂 Gura Diham care arata foarte bine si are cele mai meseriase borcane de muraturi pe care le-am vazut vreodata. Ca om care a pus si el doi ani la rand gogonele (un borcan de 12 si altul de 5) inteleg acum cata munca si maiestrie zace ascunsa in spatele vulpii de telina 🙂