”Uite că se poate și la noi!”
O vizită la Salina Turda era în plan de ceva vreme. Cele câteva imagini si reportaje prinse din zbor pe diverse posturi TV, în care se vorbea de ”minunea” turistică de la Turda, ne-au făcut curioși să vedem cum este aici. Faţă de Slănic Prahova și Praid, aici ştiam că ne aşteaptă ceva diferit… că doar nu degeaba s-au păpat 6 milioane de euro din fonduri europene. Ceva, ceva tot trebuie să se vadă… 🙂

Mai rar pe la noi, accesul spre salină e bine semnalizat în oraş. Tot ce a trebuit să facem a fost să fim atenţi la indicatoarele plasate la aproape fiecare intersecţie.
Intrarea în salină e vizibilă de la depărtare, de pe o culme din apropiere de unde drumul coboară apoi lin spre ea. Zici că e un OZN înfipt în picaj în buza dealului din spate. La intrare am avut parte de o altă surpriză plăcută, la fel de rară pe meleagurile noastre: parcarea, mai mult decât generoasă. Ce-i drept,  putea să fie şi asfaltată în totalitate.

Înăuntru ne aşteapta o lume desprinsă din filme SF. Pereţii modelaţi de curenţii de aer şi umiditate, de la intrarea în galeria Fran Jozef păreau ireali.
Mai amânăm puţin coborârea in salina propriu-zisă şi colindăm “pe sus”, să vedem Sala Crivacului. Ciudata “arătare” din lemn, odinioară funcţională, era folosită pentru extracţia sării din mina Rudolf şi este acum unică în Europa prin faptul că se află pe amplasamentul initial. Maşinăria a fost construită din lemn de brad în anul 1881 şi are patru brațe, la care, pentru acționarea utilajului, erau înhămați unul sau doi cai (vezi foto 15). După sala Crivacului, urlăm de câteva ori în Sala Ecourilor (Mina Iosif) şi apoi coborâm în Mina Rudolf…

…câteva trepte si pe urmă ne oprim brusc, căci sub noi se căsca hăul. Şi ca să fie şi mai interesant, nu se căsca doar unul ci “două hăuri”: Mina Rudolf şi Mina Terezia, care comunică între ele: prima, cu profil modern, trapezoidal, iar a doua, în lateral şi mai adâncă, în formă de clopot. Iluminatul ireal, cu zeci de “picături” strălucitoare ce cad din tavanul de sare şi amenajările interioare in combinaţie de aluminiu, sticlă şi lemn, te fac să te freci la ochi şi să te întrebi dacă aşa ceva există cu adevărat în România sau doar visezi… Ca bonus, chiar dacă ştiam, imaginea cu adevărat ireală era lacul de la baza Minei Tereza, unde vedeam bărcuţele plimbându-se agale.

Lăsăm poporul să se înghesuie la liftul panoramic şi o luam pe scări până jos, unde ne hotărâm să ne punem serios pe treabă, pentru cca. trei ore 🙂 :fâţâială de colo-colo, căscat gura la un imens perete de stalactite de sare, jucat minigolf, jucat badminton,dat cu barca pe lac, jucat iar badminton :-)… până la ora închiderii, când ne-au dat afară. De departe însă, cea mai interesantă şi ciudată senzaţie rămâne datul cu barca, sub pământ, la 112 metri adâncime, sub un munte de sare, unde imensitatea celor două cavităţi subterane te lasă puţin dezorientat şi buimac.

Salina de la Turda, este un exemplu clar că se poate şi la noi.
Nu este singurul obiectiv turistic amenajat ca la carte, dar în mod cert este unul dintre cele mai impresionante. Merită vizitat !

———————————————————————————————-

Secţiune schematică printr-o ocnă veche de sare din Transilvania şi Maramureş (după Johann Fichtel, 1780), Sursa: wikipedia.org

Franz Jozef, Rudolf, Terezia, Iosif, Gizela, Anotn…
Toți sunt prieteni buni și formează împreună Salina Turda. Denumirile date diverselor galerii sau săli de extracție a sării ne trimit cu gândul înapoi în timp, în perioada de maximă productivitate a exploatării de sare de aici, din timpul stăpânirii habsburgice.
Astfel, în anul 1690 au început lucrările de deschidere a Minei Tereza (Maria Theresia), exploatare în formă de clopot. Au urmat apoi alte 2 ocne de sare în formă de clopot (Anton – probabil denumită așa după Sfântul Anton – și Cojocneană), ultimele deschise fiind apoi 2 ocne cu profil modern trapezoidal (Rudolf si Gizela/Ghizela). Ultima dintre acestea, Mina Gizela a rămas la un stadiu incipient, de pregătire a lucrărilor de exploatare propriu-zisă, pentru că în 1932 exploatarea de la Turda este închisă. Concurenţa altor exploatări, cum ar fi cea de la Ocna Mureş, şi productivitatea tot mai scăzută aveau să îşi spună într-un final cuvântul.
Pentru a ușura transportul sării la suprafață, începând cu anul 1853 s-a început lucrul la galeria de acces Franz Josef, care, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, ajunge la lungimea finală de 917 m.

Sala Crivacului
Este o cameră octogonală în care este montat un troliu cu ax vertical cunoscut sub denumirea de „crivac” sau „gepel”. Acesta era acţionat prin forţa cailor şi servea pentru transportul pe verticală a sării exploatată din mina Rudolf, de la nivelul vetrei acestei mine până la nivelul galeriei de transport, prin intermediul puţului de extracţie situat în camera vecină. Crivacul are anul construcţiei sale sculptat pe axul maşinii – 1881. Utilajul descris a înlocuit un altul, de dimensiuni mai mici, care a fost montat în anul 1864. Este singurul utilaj de acest tip din toate salinele din România şi probabil şi din Europa care se păstrează pe locaţia lui iniţială.