Suntem indragostiti de Dobrogea, asta e clar. Nu degeaba mergem in fiecare primavara de vreo 6 ani incoace in muntii Macinului iar cand vine vorba de mers la mare, drumurile prin sud, prin Podisul Negru Voda sunt preferatele noastre.

Dar ce te faci cand ai vazut mai tot ce e de vazut prin Macin? Culmea Pricopanului si Varful Tutuiatu le-am facut de o gramada de ori, bujorii salbatici i-am vaut imbobociti, infloriti si trecuti, Lacul de la Iacobdeal l-am vazut, cu bicicletele am fost, testoase am vazut cu sutele… Exageram acum, evident ca sunt chestii noi de descoperit la fiecare noua excursie si asta pentru inca multi ani de acum incolo. Asa ca in primavara de anul asta, ca sa mai condimentam putin iesirea in Macin, am pus ochii inca o data pe Cheile Dobrogei – de cativa ani tot voiam sa ajungem aici dar nu se legau planurile (fata de drumul spre Macin, locatia cheilor este putin excentrica).

Suntem obisnuiti cu Dobrogea, cu relieful ei domol dar totusi extrem de masiv, cu aerul si sentimentul de inceput de lume pe care ti-l inspira la fiecare pas. Vazusem poze cu Cheile Dobrogei, stiam la ce sa ne asteptam, venisem asaaa, ca intr-o inspectie. Si totusi, ajunsi acolo pe seara, pe la mijloc de aprilie, intr-o lumina superba de sfarit de zi, fara tipenie de om in jur, cu integile chei doar pentru noi, Dobrogea ne-a surprins inca o data, ne-a mai dat un bobarnac peste frunte. Aveam la picioare un peisaj superb, in care calcarele albe de peste zi prindeau acum nuante portocalii si rosiatice, in puternic contrast cu iarba si vegetatia de primavara, un verde crud. Iar spre nord, in zare, un alt contrast. – o padure de tehnologie, o padure de turbine eoliene care se roteau toate lenese in soarele de apus. Un contrast placut intre “prezent” (acolo undeva, departe de noi) si locurile astea vechi de milioane si milioane de ani, in frumusetea carora nu ai cum sa nu te lasi prins instantaneu.

Cheile Dobrogei nu seamana deloc cu cheile cu care ne-am obisnuit in Carpati, fie ele mai mici ori mai mari. Valea de aici este larga, meandrata iar peretii de calcar sunt la o distanta destul de mare de firul apei. Nici inaltimea peretilor nu este mare, 30-40 de metri, insa cheile de aici au ceva aparte, o atractivitate unica ce nu o gasesti in Carpati. Calcarele de aici sunt calcare recifale, care pastreaza azi urmele fostilor atoli sub forma unui relief ruiniform. Atolii formati in marile calde care acopereau in jurasic si cretacic zona Dobrogei (Marea Thetis – acum 180-100 milioane ani), se mai vad si azi in peretii cheilor. Scheletele coloniilor de corali, depuse in forme mai mult sau mai putin circulare se vad foarte bine pe toata lungimea cheilor. Palnii, potcoave, piamide, turnuri, le recunosti imediat daca ti-ai obisnuit ochiul si stii dupa ce sa te uiti. In zona centrala a cheilor, un turn recifal este destul de bine pastrat. Seamana cu un turn de racire de la o termocentrala in miniatura… iar ininterior are depuneri de sedimente acoperite cu iarba.

Odata ce ai vazut cum arata un fost atol, incepi sa recunosti forma lui peste tot in peretii cheilor, dar absolut peste tot. Sunt zeci de atoli ai caror circumferinta, pastrata mai mult sau mai putin intacta, o ghicesti in zonele de stancarie dar si mai sus prin vegetatie. Si iti dai seama ca aici era odata o mare –  bureti, cefalopode (in stil sepie, caracatita), brahiopode (scoici si alte chestii cu cochilie :-)), corali…toate erau aici, unde acum sunt Cheile Dobrogei… Ba chiar esti sub apa in timp ce te plimbi prin chei 🙂

Nu trebuie sa te cateri si sa urci sus pe peretii cheilor ca sa te bucuri de frumusetea lor. E de-ajuns sa faci o plimbare pe toata lungimea cheilor, fie pe soseaua care le strabate, fie lateral prin iarba verde si deasa care se intinde pana la baza peretilor. Spectacolul este unic si se merita din plin, chiar daca este putin mai greu de ajuns pana aici. Peisajele sunt de o frumusete rara: santuri naturale, turnuri, pereti de calcar si chiar pesteri. Doua dintre pesteri sunt vestite: Pestera La Adam si Pestera Liliecilor (sau Pestera Gura Dobrogei), cu dezvoltare de 100 respectiv 650 metri. Pesterile sunt importante mai ales datorita descoperirilor facute, fiind identificate fosile animale (hiena de pestera, ursul de pestera, ren, bizon, mamut, rinocer lanos, pantera si leu de pestera) si chiar resturi umane – Homo sapiens fossilis, care a trait acum cca. 100.000 de ani in paleoliticul superior (Epoca de Piatra).

Am uitat sa spunem ca suntem in Podisul Casimcei, locul cu cele mai vechi roci de pe la noi – sisturile verzi, din era precambriana (de acum 500 – 2.000 de milioane de ani). Ca pozitionare si acces suntem in Judetul Constanta, la nord de localitatea Mihail Kogalniceanu. Drumul pana in chei este foarte bun daca se vine prin sud, prin Mihail Kogalniceanu si Targusor. In Targusor se deprinde la dreapta un drum spre satul Cheia, care dupa 1 kilometru ne scoate fix in Cheile Dobrogei. Daca pana in chei drumul este excelent sa nu crezi ca mai departe spre nord ai parte de drumuri bune. Cum eram in drum spre Macin trebuia sa iesim in nord si am incercat varianta Cheile Dobrogei – Ramnicu de Jos – Sarighiol de Deal  si pe urma stanga prin Casimcea si Rahman cu iesire in DN 22A care vine din Harsova. Maaare greseala. Imens de mare gresala. Genul de drum unde iti vine sa o iei pe aratura ca tot mai bine este. Genul de drum unde te opresti din jumatate in jumatate de ora si iesi sa te plimbi in jurul masinii sa te linistesti… De fapt nu e drum… e o insiruire de gropi. Asa ca cel mai bine pastrezi relaxarea din chei si te intorci tot pe sud, prin Mihail Kogalniceanu.

Si inca o chestie faina… ca in mai toata Dobrogea, pe drum dar si in chei mai ai un spectacol… tot al naturii: ai sansa sa vezi vulpi, iepuri, testoase, popandai dar si soimi (Vanturelul rosu) si chiar fazani. Cel putin noua asa ni s-a intamplat.

Daca te-am convins sa mergi in Cheile Dobrogei trebuie sa mai stii ca perioada cea mai buna este fie primavara fie toamna altfel risti sa te bata soarele in cap si sa mori de cald ori sa te sufle crivatul :-))