Turnurile, zidurile puternice, contraforturile, dar mai ales arcadele gotice suprapuse, suspendate parca in timp si spatiu fac din Cetatea Slimnic unul din cele mai pitoresti si ciudate locuri pe care le-am vizitat in Transilvania. Odata ajuns in curtea interioara privirea iti e imediat atrasa de cele doua ziduri cu arcade suspendate care taie curtea pe toata latimea ei precum si de un zid extrem de inalt in partea de vest. De fapt sunt doua curti, una la nord si una la sud, care sunt departite de cele doua ziduri care nu prea se pupa cu nimic din cea am vazut in alte cetati sasesti.

Zidurile seamana cu o portiune dintr-un apeduct roman. Dar ce sa caute un apeduct roman intr-o cetate saseasca? 🙂 Si de unde zidul de vest atat de subtire si inalt? Ceva nu se potriveste… Tot peisajul pare desprins din alta lume. Parca ai ajuns in Scotia, printre ruine de castele…  Duncan MacLeod (Christopher Lambert) cu o sabie in mana mai lipsea pe vreun zid, cateva fulgere, trasnete si gata, esti in Nemuritorul (Highlander).

Reveniti in lumea reala, am aflat ca zidurile, atat de impreionante prin inaltimea si supletea lor, nu sunt altceva decat portiuni dintr-o mare biserica in stil gotic, inceputa dar niciodata terminata. Dupa dimensiunile  zidurilor de azi constructia urma sa fie una cu adevarat impresionanta si printre cele mai mari din Transilvania. Un alt element interesant este ca din cauza spatiului limitat existent in incinta si a particularităților terenului, planul bisericii a fost unul trapezoidal și nu unul rectagular. Din constructia initiala a bisericii azi se mai pastreza zidurile dinspre est (cel exterior si zidul interior – cu arcade – care trebuia sa desparta nava principala de nava laterala) si peretele de sud al navei principale.

De atunci si pana azi, timpul a lucrat –  razboaie, cutremure, prabusiri, demoloari, toate si-au lasat amprenta asupra cetatii. Dar chiar si asa, Cetatea Mandra (Stolzenburg “cetatea mandra” / “cetatea celor mandri”) are multe de oferit turistilor. Locurile sunt cu adevarat frumoase si incarcate de istorie. Poti sa te plimbi prin curtea interioara, poti sa admiri zidurile bisericii sau poti sa urci in Turnul Clopotnita, inalt de 12 metri. De sus, din turn ai o panorama faina atat asupra incintei cetatii dar si asupra satului si dealurilor inconjuratoare. Chiar daca prima mentiune documentara despre comuna Slimnic apare in 1282, prima atestare documentara a cetatii de aici apare abia in 1529. Cu toate astea, traditia, modul de constructie dar si spusele specialistilor, istoricilor plaseaza inceputurile cetatii de aici prin secolul XIV – scopul ei fiind unul strategic, ca avanpost al Cetatii Sibiului, in relatia acesteia cu capitala scaunului de la nord, Mediasul.

Singurul nostru regret legat de vizita la Slimnic a fost de natura fotografica. Zidurile bisericii sunt un subiect foto extraordinar insa e nevoie de un obiectiv foto wide ca sa le cuprinda in intregime – spatiul din interiorul cetatii este unul destul de limitat. Din pacate obiectivul nostru wide era plecat putin prin service… asa ca a trebuit sa ne descurcam… mai pe diagonala :-)) Si apropos de asta, noi ne-am nimerit acolo fix in timpul unei sedinte foto la o nunta… E bine de stiut – locatia este una cu multe posibilitati “fotografice‘.

Despre Slimnic si cetatea de aici sunt multe de spus – locurile sunt cu adevarat prinse intre legenda si realitate.

Una dintre legende se refera la perioada atacului curuţilor si spune ca “în cetate se apărau bărbaţii satului care puteau să poarte arme şi câteva zeci de soldaţi austrieci. Provizii aveau suficiente, iar apă de băut aveau din fântâna săpată în stânca pe care fusese ridicată cetatea. (…) După multe săptămâni de asediu, cu pierderi de vieţi omeneşti în ambele tabere, apărătorii cetăţii erau la fel de bine hrăniţi şi nu dădeau semne că ar suferi de înfometare. Se întrebau curuţii cum se face că cei din cetate, măcinaţi de foame, nu ridică steagul alb ca să ceară pace şi îndurare. Oricâte provizii ar fi avut, asediul îndelungat ar fi golit cămările cu alimente. Ei nu ştiau că în urmă cu zeci de ani, după asediul lui Zápolya, saşii săpaseră un tunel lung şi adânc ce lega cetatea de o capelă din cimitirul săsesc, trecând pe sub albia pârâului Slimnic şi pe sub drumul care lega cetatea Sibiului de cea a Mediaşului. De câteva ori pe săptămână, locuitorii rămaşi în sat, femeile, copiii şi bătrânii, în frunte cu preotul lor, toţi în haine cernite, duceau cu alai, pe ultimul drum, câte un „răposat” în progadia satului. În copârşeu (sicriu) puneau alimente de tot felul şi îl lăsau în capela-cavou. Noaptea, câţiva dintre apărătorii cetăţii, veniţi prin tunel, duceau între ziduri cele necesare traiului.

Se spune că o tânără săsoaică, îndrăgostindu-se de un frumos oştean curuţ, i-ar fi divulgat acestuia secretul tunelului. Astfel, aprovizionarea cetăţii a fost întreruptă, iar după o vreme, cei asediaţi, vlăguiţi de foame, n-au mai putut rezista atacurilor tot mai puternice ale curuţilor. Odată pătrunşi în interiorul fortificaţiei, asediatorii i-au ucis pe cei găsiţi acolo, au aruncat clopotele din turnuri, au incendiat clădirile din incintă şi au dărâmat o parte dintre zidurile exterioare…”

Iar o alta legenda povesteste cum “în vremuri vechi, un mare vrăjitor de pe aceste locuri avea trei fete, toate frumoase şi bune cunoscătoare ale meşteşugului magiei. Ele au fost luate în căsătorie de trei fii de regi (sau ai aceluiaşi rege, nu mi-e foarte clar) şi au decis ca fiecare dintre fiicele vrăjitorului să construiască o cetate. Sora mai mare, mândră şi încrezătoare în forţele sale (chiar şi magice), a construit, într-o singură zi, o cetate pe dealul Tălmaciului. Datorită frumuseţii sale, construcţia a fost numită “Coroana Ţării”/”Landskrone”. Fiica mijlocie a ales satul cu “Dealul Mândru”, Stolzenberg, pentru a-şi zidi, în trei săptămâni, cetatea, mândră şi ea: Stolzenburg. Cea mai mică dintre surori, bineînţeles şi cea mai frumoasă şi mai cu minte, a ales pentru cetatea sa dealul ci cea mai mică înălţime: cel al lui Mihail/Michel de la Cisnădioara. Dar a spus “De una singură nu pot face nimic, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să construiesc aici o cetate şi o biserică”. Morala, tipică spiritului religios săsesc lutheran, este clară şi, pe deasupra, reală: cele două cetăţi, Landskrone şi Stolzenburg, clădite din mândria de a, cum s-ar spune acum, epata, au rămas doar nişte ruine, dar Michelsberg, lucrarea mezinei şi credincioasei fiice de vrăjitor a rămas în picioare până astăzi.”

Cele doua legende si multe alte informatii interesante despre Slimnic le-am gasit intr-un articol fain, pe care il gasiti aici. 

Nu am spus nimic de cum se ajunge la Slimnic. Pai se ajunge foarte usor, mai ales de cand s-a dat in folosinta centura Sibiului. Localitatea e situata la cca 15 kilometri de Sibiu, pe DN 14 ce duce la Copsa Mica si mai departe la Medias. Accesul la cetate este marcat si se face direct din drumul principal pe o straduta ingusta si in panta. Asa ca data viitoare cand treceti prin “Nic cel subtire” – Slim Nic 🙂 nu uitati sa dati o fuga si pana la cetate. O sa merite.