Gata, a trecut febra, asa ca merita sa povestim putin de treaba asta cu alergatul. Cum, de ce si care au fost senzatiile… + cateva poze facute din mers, cu mobilul 🙂

Anul trecut am participat la trei semi-maratoane de alergare montana si era normal sa incerc si un maraton, sa vedem dom’le cum este 🙂 Cum asfaltul de Bucuresti iese din calcul pentru orice distanta mai mare de 10 kilometri, din motive de articulatii solicitate prea mult, prima experienta de genul asta trebuia totusi sa fie una forte, evident, tot la munte.

Si uite asa, am facut-o si pe asta… am participat la primul maraton de alergare montana: EcoMarathon 2014 – Moieciu de Sus. Adica sambata, 10 mai, am miscat posteriorul pe aproximativ 42 de kilometri de poteca de munte, cu peste 2400 metri diferenta de nivel, in 7ore 55 min. Ce e mai grav e ca mi-a placut si s-ar putea sa repet experienta 🙂

In total 8 ore de efort – alergare sau mers in forta pe portiunile cu panta mai mare. Si, in final, nu e vorba de timpul scos ori de clasament…si nici de dat burta jos (slava Cerului, oricum nu am) ori conditie fizica… motivele de genul asta s-au dus, s-au fumat dupa primii 10-14 kilometri.

E vorba de ambitie si vointa. E vorba sa tragi mai tare, sa mergi mai departe atunci cand fiecare particica din corpul tau iti spune sa te opresti. E o lupta a ta cu tine insuti si nimic mai mult. Descarci tot stress-ul, toti nervii si uneori frustrarile vietii de zi cu zi din oras, unde oricum ai parte de un alt fel alergatura in fiecare zi, si asta fie ca vrei fie ca nu vrei.

Pur si simplu se sterge totul, se goleste creierul. E un fel de reset mental total 🙂 Dupa 20-25 de kilometri creierul e gol. Zen absolut si nimic mai mult. Si sa vrei sa te gandesti la ceva si nu reusesti. Treaba cu ganditul fiind eliminata, incepi sa simti mai mult. E ca si cand elimini un zgomot si brusc toti stimulii adiacenti se distileaza, devin mai clari. Simti orice picatura de ploaie, mirosul padurii e mai puternic, orice creanga ori pietricica mutata din loc o auzi, orice gaza zumzaitoare ori pala de vant… La fel, incepi sa simti si sa localizezi cu o acuratete incredibila, orice particica si muschiulet din corp. Simti tu ca buricul degetului mijlociu calca altfel decat celelalte degete de la piciorul stang. Ai tu, acolo, o ata de la soseta care nu sta cum trebuie. Orice furnicatura, orice contractie ori durere de muschi e localizata cu o precizie incredibila. Auzi si simti tot – inima, pulsul, respiratia. Dar asta e doar una din fazele prin care am trecut pe parcursul celor 42 de kilometri.

Cu totul am bagat de seama ca sunt cam patru faze diferite prin care am trecut:

1 – Faza de energie. Start, muzica, balamuc, multime de oameni, entuziastm…cam pana pe la vreo 10-12 kilometri;

2 – Faza de reset mental. Muschiul te tine, dar creierul ia o pauza :-). Inca ai forta sa tragi, carbune este, locomotiva targe, dar la mansarda e liniste 🙂 Cam pana pe la 26-30 kilometri.

3 – Faza “plastilina” – dupa kilometrul 30. Muschii devin grei, ca de plumb. Incepi sa te misti mai greu, gen reluare. La mansarda s-a dus si linistea, acum e bezna totala. Te miri cum de te mai tii pe picioare. Tot ce vrei e sa te asezi si sa tragi un pui de somn. E o stare care se aseamana mult cu un inceput de hipotermie – muschii sunt intepeniti, vrei sa dormi, sa te asezi, nu te mai intereseaza nimic.

Faza asta e legata mai mult de terminarea resurselor energetice. Glicogenul din muschi si din ficat e terminat de mult, carbohidratii s-au papat si ei iar organismul are nevoie de energie in continuare. Solutia e una singura – se trece brusc pe “ars” grasimi, numai ca metabolizarea lipidelor se face mult mai greu si cu un consum mare de oxigen. E vestitul “zid” (“hitting the wall”) de care vorbesc cei care participa la competitii de anduranta.

4 – Cu cativa kilometri inainte de final, incepi sa te mai trezesti. Apropierea de linia de finish, gandul ca nu mai ai mult pana la final, imaginea unei beri reci, bune si inspumate, toate astea mai descarca ceva adrenalina in corp si ai parte de un “boost”, un impuls pe final de cursa.

Cam astea sunt cateva din impresiile legate de primul maraton. E o experanta care merita traita, si, de ce nu, chiar repetata. Urmatorul e deja confirmat – Cozia Mountain Run – 5 iulie 2014 :-). Pana atunci… joc de glenze.