Iata-ne in Bucegi unde nu mai credeam ca dupa 17 ani de haladuiala sa mai putem face un traseu pe care nu am mai mers pana atunci. Si uite ca am reusit. Traseul ce porneste din Bran, de la refugiul Salvamont, in sus pe Valea Ciubotei cu coborare pe valea initial gandita Gaura, dar din motive practice si de coborare pe lumina, transformat in Clincea.

Si hai sa povestim toata tarasenia, celor 3 frati patati porniti sa se intalneasca cu gentianele si brandusele la inceput de Ciresar. Totul a pornit de fapt de la Casa Folea, locul de campare al Cartitei. De aici sambata dis de dimineata am pornit cu masina catre satucul Bran si mai sus de el pe drum asfaltat cat decat ok, doar in partea de sus ultimii 3-4 km mai cu hartoape si pana la refugiul Salvamont. Aici am lasat si masina in siguranta pe marginea drumului si am ascuns cu grija si o sticla cu bere in porbagaj pentru setea de dupa. 🙂 Si o porniram pe cruce rosie, pe o panta destul de abrupta si depasind o familie cu copii, cam singurii turisti vazuti pe valea Ciubotei. Ne-am zis hai dom’le ca daca pot ei, om putea si noi, si asa a si fost. Pe indicator traseul mai dura cam 4 ore si jumatate pana la Omu, si ne-am zis hai il dam noi gata, vremea sa fie buna!

Cam la o ora si un pic de refugiu ajunseram intr-o poiana cu energii speciale. Ne simteam ca la izvorul lui Arsenie Boca de la Sambata de Sus. Domnea o liniste de nedescris intrerupta doar de pasarelele vazduhului, cine stie ce pitigoi de bradet sau sticleti sau privighetori razlete. Si gentianele priveau cu nesat catre limbile de zapada agatate de marginile Poienii Ciubotea.

Dupa ce am luat o gustarica menita sa ne umple de energie cu batoane de ciocolata si biscuiti am pornit-o la drum caci mai aveam ceva de mers. Si intr-adevar a urmat un minimaraton pe culmea Ciubotei, ne incurajam unul pe altul, hai ca a mai trecut un stalp, hai ca uite mai e unul samd. Oricum privelistea merita toti banii, Piatra Craiului se vedea ca-n palma, alaturi de Piatra Mare, Postavaru si chiar Magura Codlei si Muntii Ciucas. Iar cand am ajuns in saua Hornurilor am vazut clar si culmile Iezerului si estul Fagarasului, Aici in sa, privind catre Omu, ne-am uitat unii la altii si am hotarat din priviri.. ” trebuie sa mai existe si alt traseu de coborare” caci prin preajma varfului Omu se pusese ditamai furtuna, si nu era o idee buna sa ne punem cu Sfantul Ilie aici la peste 2000 de metri. Asa ca din sa ne-am reorientat sa coboram nu prin valea Gaura pe care o tot vizam de ani de zile dar am zis ca o facem noi.. poate chiar toamna cand se vede degradeul superb al frunzelor ruginii. Zis si facut, am luat-o spre nord pe banda rosie prin Valea Clincei. 

Partea de sus a fost un pic cam abrupta dar ne-au ajutat lanturile bine amplasate peste limbile de zapada care nu dadeau semne de topire prea curand.

De aici, ne-am si imaginat cateva trasee pe care sa le facem in viitor cum ar fi Tiganesti sau Malaiesti. Pe aici se vedea clar ca nu venise vara inca, in unele zone era mai multa zapada decat spatiu verde… noroc ca pe poteca era destul de putina zapada ca ne-am obisnuit de la maratoane cu tenisii de alergare fiind mult mai usori si mai practici.

Si pentru ca bine ii sta calatorului cu drumul dar si cu popasul, ajunseram si la un refugiu reconstruit si foarte bine ingrijit, rotund ca o minge de volei, frumos zugravit cu rosu si alb, si cu o aerisire ingenioasa deasupra, ca un tub de submarin. Si era chiar locuit, de catre un calator care taia de zor la lemne si care se gandea cu voce tare ca daca stia ca e atata efort la taiatul unui copac mai bine mergea cu prietenii lui pe traseu :). Am facut cateva poze si cu refugiul si ne-am pornit drumul catre limita padurii. Caci planul nostru era sa gasim de acolo o scurtatura pentru ca schimband traseul din Gaura in Clincea traseul de fata cobora undeva mai departe de locul unde lasasem masina la cativa km, asa ca bazandu-ne pe GPS, am zis trebuie sa dibuim noi un drumeag. Si chiar inainte sa o viram spre padure ne-a mai facut  Clincea o surpriza: o pajiste presarata cu zapada si cu branduse de primavara deschise si care se scaldau in razele dupa-amiezei. Alta rafala de poze dupa cum se cuvine si ne-am continuat drumul.

Si, unde am vazut pe harta ca se facea Muchia Padinei cu Apa ne-am cautat si noi un fagas bun prin padure. Era cam deasa padurea de brad prin care am apucat-o si dinaia de nu vrei sa te prinda in miezul noptii caci ti se face frica si de umbra ta. Am tot coborat asa un pic pe ghicite si mare ne-a fost uimirea cand am dat pana la urma de un traseu marcat cu bulina albastra si indicator care indemnau spre refugiul Salvamont Ciubotea. Am mai mers jumatate de ora pe traseul asta frumos serpuit prin padure si am dat chiar si de un izvoras. Apropos nu am mentionat, e bine sa porniti de la inceputul traseului cu 2 l de apa de persoana pentru ca pana la acest izvoras de la sfarsit nu am dat de niciun paraias cat de mic, chiar daca eram inconjurati de limbi de zapada.

Si asa de final de traseu s-a pornit o ploicica de vara cu soare, numai bine dupa naduful de pe traseu, ne-am racorit un pic si am putut sa facem si o batalie cu pufi de papadie.

Si am ajuns pe drumul pe care venisem, si cand am zarit masina automat ne-a dus gandul la berica lasata cu grija in portbagaj. Stand la umbra si berea s-a pastrat rece si a mers de minune cu alunele sarate luate din Bran, ca o incununare a succesului de pe traseu. Si uite-asa am incheiat inca 8 ore semi-maraton printre gentiene si branduse de munte si ne-am luat o gura de aer curat de munte care sa ne mai tina inca o saptamana sau doua pana la urmatoarea incursiune in natura. Drum Bun!