Cascada Susara era pe lista “de vazut” inca de la prima tura prin Cheile Nerei, in 2012, cand am vazut traseul, dar nu am mai avut timp sa il facem. Nu stiam nici cum arata traseul ori cascada, daca merita facut traseul ori ba. Am vazut doar indicatorul, undeva la capatul dinspre munte al Sascai Montane si ne-a parut rau ca nu am mai avut timp atunci sa ne bagam putin nasul / bocancul si pe aici.

 

Si uite asa, primavara asta, in mini-vacanta de 1 Mai, daca iar am ajuns in zona, am zis sa nu ratam inca o data ocazia. Dupa tura de bicicleta prin Cazanele Dunarii si repriza de rafting prin Cheile Nerei (de care poate si reusim sa povestim anul asta 🙂 ), am hotarat sa nu mai ratam Cascada Susara. Asa ca, ne-am facut calculele, si, in ziua de intoarcere acasa, am hotarat ca nu e frumos sa plecam fara sa o vizitam si pe Susara :-)… cu atat mai mult cu cat traseul este unul extrem de usor. E numa’ bun pentru o plimbarica dus-intors de maxim doua ore.

Cum spuneam, traseul pleaca din Sasca Montana, din capatul dinspre munte al satului, de pe drumul care duce mai sus spre Stinapari si Carbunari. Traseul este marcat cu cruce albastra si este usor de urmat, fiindca urca fix pe Valea Susarei si nu se despatre de firul apei. Pana la cascada nu ai parte decat de padure deasa, in pur stil banatean – adica cer, garnita si muuult, mult fag, precum si de apa Susarei, care este extrem de limpede, cristalina si se strange, mai la tot pasul, in mici bazinete datorate pragurilor si acumularilor de travertin. Mici cascade, taversari ale raului pe barne de lemn si un scurt sector de chei, care se traverseaza pe la baza peretelui cu ajutorul unor lanturi, sunt cateva din frumusetile traseului pana sus, la cascada. Undeva pe dreapta, ne-am oprt si la o veche mina romana, a carei intrare este semnalizata si in care se poate intra. Nu am mers insa prea mult prin tunel pentru ca dupa 20 de metri am dat de un frumos lacut subteran de care nu am putut sa trecem.

Traseul pe valea Susarei este amenajat si cu cateva panouri informative legate de biodiversitatea si istoria intregului areal al Parcului National Cheile Nerei – Beusnita. De aici am aflat ca “in perioada dominatiei Imperiului austro-ungar, pe acest traseu turistic (Sasca Montana – Cascada Susara) exista un drum de trasuri, o cabana cu restaurant  si chiar un lac cu barci. In acele vremuri, Valea Susarei era o cautata zona de promenada. Cascada Susara reprezinta unul dintre cele mai cunocute obiective turistice ale Parcului National Cheile Nerei-Beusnita.”  Adevarul este ca vechea cabana Susara, pe care am intalnit-o undeva pe la mijocul traseului, arata foarte bine chiar daca nu pare sa fie activa in circuitul turistic. A fost poate, acum ceva ani buni. Cladirea e faina rau… P+1, obloane de lemn, fier forjat, poienita superba, Susara cristalina in apropiere… pacat ca zona nu e promovata mai mult si ca nu se poate face ceva business adevarat aici.

La cascada situatia se prezinta… cristalina si extrem de pitoreasca. Evident, nu ne asteptam la o a doua Beusnita, pentru ca asa ar fi trebuit sa auzim mult mai multe de Susara. Cascada are insa 15 metri inaltime si este extrem de frumoasa. Apa curge inspumata in doua praguri de-a lungul scocului de travertin si muschi. Sincer cred ca seamana foarte mult cu cascada Lolaia de la poalele Retazatului, cu exceptia depunerilor de travertin si abundentei de muschi verde care la Lolaia lipsesc.

La intoarcere ochiul ne-a stat mai mult pe cursul Susarei. Ne lua cu ameteala si alta nu. Din panourile informative ale parcului national am aflat ca in Susara traieste racul de ponoare  (Autropotamobius torrentium) si am incercat sa vedem si noi unul. Nu am avut succes cu racii insa tot stand asa cu ochii setati pe detalii am reuit sa facem cunostinta cu o salamandra si cu un croitor de piatra (sau croitor cenusiu – Morimus funereus). Lupi, ursi, vidre, vipere…. si multe altele poti sa intalnesti in zona banatului montan, insa raci la munte nu am mai vazut pana acum. Si habar nu aveam ca poti sa intalnesti asa ceva in raurile de munte. Are pana la 10 cm lungine, deci nu e tocmai un micutz :- ) Am stat si am citit mai multe despte racul de ponoare si, garantat, data viitoare nu mai plecam de pe valea Susarei pana nu vedem unul.

“Parcul National Cheile nerei – Beusnita are o bogata retea de izvoare montane, rauri si parauri neatinse de poluarea asezarilor umane, astfel ca stare de conservare a racului de ponoare este foarte buna. racul de ponoare are coloritul asemenator cu cel al mediului sau de viata (alb,galbui, brun) deosebindu-se cu greu de lespezile de travertin sau de substratul pietros al apelor. Dimensiunile sale sunt reduse, de pana la 10 cm. Racul de ponoare prefera apele curgatoare limpezi, putin adanci su substrat bolovanos stabil. Nutraieste in ape poluate sau in cele cu fun nisipos, malos. Racul de ponoare se intalneste pe vaile Minisului, Susarei si pe afluentii Nerei.

Habitatul preferat îl reprezintă apele curgătoare curate (izvoare, pâraie) dar poate fi întâlnit şi în râuri sau chiar lacuri din zona montană. Contrar numelui popular nu este o specie caracteristică apelor subterane unde poate totuşi ajunge odată cu viiturile. De obicei preferă galeriile pe care le sapă în maluri de pământ dar frecvent trăieşte ascuns şi printre rădăcinile submerse ori sub pietre sau bolovani.”