Hai ca a venit primavara si e pacat sa nu povestesc putin de o destinatie 120% de primavara, pe care, daca as putea, as trece-o pe lista “de vazut” absolut in fiecare an. De ce zic 120% de primavara? Pentru ca daca nu ajungi la Cascada Beusnita in timpul primaverii sau la inceputul unei veri mai ploioase, cand debitul apei este mare, nu ai facut nimic. Daca toata cascada e secata nu faci altceva decat sa te uiti la niste bucati imense de muschi ce stau sa se usuce si doar iti inchipui ce spectacol ar putea sa dea natura daca ar fi mai multa apa. Cam asta am patit la prima intalnire cu Beusnita, acum cativa ani, in mijlocul verii. Totul era secat. Noroc ca am avut amintiri de prin vecinii Croati, de la Plitvice Jezera, si am reusit sa compun imaginea cascadei cu ochii mintii 🙂

Dar anul trecut mi-am luat revansa – am ajuns inca o data la Cascada Beusnita, de data asta primavara, si am reusit sa o vad in toata splendoarea ei – cu apa curgand in siroaie inspumate peste valurile de muschi verde crud. E un spectacol unic, ce face din Beusnita poate cea mai frumoasa cascada pe care am vazut-o pana acum la noi in tara. Nici nu se compara cu mult mediatizata Cascada Bigar, care are doar o mica parte din frumusetea si puterea Beusnitei, dar care are avantajul sa fie situata in imediata apropiere a soselei. (O sa revin pe subiectul asta cat de curand).

 

Primavara trecuta, de 1 Mai, dupa tura de bicicleta prin Cazanele Dunarii, pe malul sarbesc (de care am povestit aici), ne-am mutat cuibul pentru urmatoarele zile in Muntii Aninei, in Parcul National Cheile Nerei – Beusnita, mai precis in Sasca Romana, pentru ca aveam ceva treaba cu Cheile Nerei :-), mai precis o partida buna de rafting pe toata lungimea cheilor – despre care promit sa povestec cat de curand, intr-o viitoare postare.

A doua zi dupa coborarea cu barca pe Nera, nici nu s-a pus problema sa nu dam o fuga pana la Beusnita, cu atat mai mult cu cat plouase si stiam ca o s-o gasim frumoasa si inspumata. Cum vremea nu se arata prea buna am hotarat sa mergem cu masina, asa ca din Sasca Romana am facut o mica bucla spre vest, pana in Potoc si de acolo spre Podul Bei, locul unde paraul Bei se intalneste cu Nera, si, in acelasi timp, locul unde se plateste si taxa de intrare in Parc (5 lei parca).

De la Podul Bei si pana la Cantonul si Pastravaria Bei mai sunt cam 3-4 kilometri, care se pot face si pe jos in maximum o ora. Pe drum ne-am oprit si la cascada La Vaioaga, un fel de preview pentru frumusetile ce urmeaza sa le vedem mai sus :-). La Canton Bei, unde e loc si pus cortul (ar fi exagerat sa ii spun camping), am last masina si am pornit la pas spre Beusnita – maxim o ora de mers incet, cu pauze multe pentru fotografie si stat la tacle 🙂 Drumul e frumos, prin padure deasa iar poteca e larga  si fara dificultati (mai bine spus e un drum forestier). Iar daca nu te grabesti spre cascada si ai timp sa arunci un ochi si imprejur, o sa ai parte de surprize frumoase – intalniri cu salamandre (Salmandra salamandra) ori cu croitori cenusii (Morimus funereus).

Dupa 30-40 de minute ajungem intr-o mica poiana, la confluenta Beusnitei cu paraul Bei. Beusnita vine din dreapta si se varsa in Bei, in trepte inspumate. Ce vedem aici e doar o mica parte din cascadele Beusnitei – pana sus la cascada principala, Beusnita e toata numai un sir de cascade mai mici sau mai mari, bazinete suspendate care se varsa unul in celalalt. Exact ca la Plitvice Jezera insa la o scara mult mai mica. Apele bogate in calcar ajung in timp sa pietrifice orice ramura ori trunchi cazut in albie, orice frunza ori muschi, transformandu-le pe toate intr-o roca poroasa – tuf calcaros.

Trecem podeata de lemn peste paraul Bei si dam peste un alt spectacol – Lacul Ochiul Beiului – calimara cu cerneala din mijlocul padurii. Cu un diametru de aproximativ 20 de metri lacul te uimeste prin coloritul ireal datorat in principal apei puternic calcaroase. Un adevarat ochi in nuante de verde si azuriu – caci legenda asa spune, ca lacul s-a format din lacrimile beiului care si-a plans aici iubita omorata.

De aici mai avem 30 de minute pana sus la cascada mare. Poteca urca pe o culme ce desparte cursul Beusnitei de lacul Ochiul Beiului si e putin mai grea in portiunea de inceput, mai ales daca a plouat si pamantul e ud si alunecos.

Dupa inca 30 de minute de traseu ajungem in sfarsit la destinatie. Mi-am inchipuit ca trebuie sa fie frumoasa cascada insa nu credeam ca o sa vad asa ceva. O adevarata bijuterie. Fata de prima intalnire, in mijlocul verii cand era secata, acum apa curge in suvoaie puternice despletite peste muschiul e de un verde puternic si aprins. E cu adevarat un spectacol. E lume multa, care nu se sfieste sa se apropie de cascada chiar daca ii stopeste de zor. Oricum a inceput sa ploua si cativa stropi in plus nu strica. Toata lumea face poze – trebuie sa “te bati” pentru un loc de unde sa prinzi cascada fara puhoi de oameni. Telefoane mobile, savoniere, SLR-uri, trepiede – toata panoplia de apatarura fotografica e aici :-)… si are si de ce!

Iar lucrul cel mai frumos legat de Beusnita este ca e vie. E ca un organism  – cascada creste de la an la an, milimetric, insesizabil, dar creste. Muschiul proaspat e usor, usor, imbracat in calcar, devine piatra si suport pentru o alta generatie de muschi. E un proces lent, care se repeta de la an la an, este chiar originea cascadei de azi.

Ca sa nu fie incomplet trebuie sa spun ca ne aflam in Muntii Aninei, in judetul Caras-Severin, in Parcul National Cheile Nerei- Beusnita. Accesul se poate face din Oravita. Daca se vine dinspre nord, ruta e Resita – Oravita, iar dispre est se vine prin Orsova sau Caransebes si pe urma Bozivici. De evitat e accesul prin sud, din defileul Dunarii, prin Moldova Noua, direct peste munte in Saca Montana si Sasca Romana. Desi e marcat ca drum practicabil, in realitate e unul dintre cele mai urate forestiere pe care am mers pana acum. Atat de urat incat si-a luat si taxa de masina – un rulment facut praf :-)).